Pentru un non-dobrogean, cuvântul acesta sună misterios și nici DEXul nu ne ajută prea mult la descifrarea sensului: stâncă în mare, vale largă, pășune? De fapt, mai mult sau mai puțin din toate acestea. De aceea, când am primit invitația la evenimentul Facem Canaraua Verde organizat de Asociația Gene Dobrogene, din curiozitate sau spirit de aventură, nu am ezitat. Ce mod mai bun de a-ți arăta patriotismul de Ziua Națională a României decât să ai grijă de o bucată, chiar și infimă, din țara ta?
Grupul de cercetași din centrul bleuMarin Constanța cu vârste între 6 și 17 ani, s-au deplasat în dimineața de 1 Decembrie cu trenul, așa numita “drezină”, spre Mangalia – pentru care fiecare, mic sau mare, a avut misiunea de a-și procura singur biletul CFR, iar la coborâre au fost întâmpinați de unii din liderii lor cu drapelul fluturând, anticipând o zi plină de aventură și realizări.
Pe Canara ne aștepta un grup vesel de prieteni, ei înșiși foști cercetași, tinerii care au pus bazele acestei asociații numită Gene Dobrogene (adică Adi, Silviu si sora lui, Claudia- un dobrogean si doi moldoveni, iubitori de Dobrogea- a căror vârsta însumată nu depaşeşte 70 de ani!:)) ce își propune să așeze localitatea Cotu Văii în circuitul turistic și să arate adevăratele sale valențe. Dar pentru asta, locul trebuie să arate primitor, ori în jurul nostru erau numai gunoaie, mult plastic și cioburi, multe cioburi…
Copiii și tinerii s-au pus pe treabă și unul câte unul sacii plini de gunoaie au început să fie strânși de pe pante, în vale. Încălțăminte ruptă, jucării stricate, un portofel (era gol, am verificat…) grămezi misterioase dintr-o substanță gelatinoasă ce s-au dovedit a fi pamperși în descompunere, toată mizeria strânsă te fac să te întrebi cum îi poți convinge pe oameni în secolul nostru că nu putem să trăim, să ne dezvoltăm, să evoluăm printre propriile dejecții și gunoaie, că trebuie să avem grijă nu numai de casa și curtea proprie, ci și de zona în care trăim, ca ea să ne protejeze și să ne dea ce are mai bun!
Din când în când se făceau pauze de odihnă, mai un cântec, mai un joc de socializare, o gustare, iar când totul a fost gata, mâncarea caldă, pregătită în trei ceaune imense chiar acolo, pe izlaz, a fost împărțită cercetașilor, copiilor și sătenilor veniți să muncească alături de noi, și celorlalți voluntari. După masa, cercetașii au împărțit cărți copiilor din sat și cocarde tricolore și s-au încins hore și dansuri tradiționale dobrogene, dar nu numai. Alături, s-au format echipe ad hoc de fotbal și toată lumea se relaxa după muncă în cel mai plăcut mod pentru fiecare. Am strâns totul înainte de căderea întunericului și ne-am îndreptat spre clădirea școlii unde eram găzduiți peste noapte.
Am mai făcut un popas la Monumentul Eroilor din localitate unde am depus o coroană de flori făcută chiar de mâinile noastre. Am păstrat un moment de reculegere și am intonat Imnul Eroilor. Sătenii se opreau mirați să ne privească.
Sala de clasă fără bănci unde cercetașii și-au instalat culcușul pentru noapte era caldă și mirosea frumos, a curat. Ne-am instalat repede și am pornit într-un hike de noapte către StoneHub, ferma de piatră unde muncesc și creează Adrian Grigorescu și tatăl său, Laurențiu. Locul este fabulos, fiecare colt este “instagramabil”, cum le place celor din noua generație să spună, fiecare piatră are o poveste. Sculpturile în piatră, zeițe mitologice ale fertilității, ale vânătorii te fac să te simți parcă într-un fel de templu, iar energiile vindecătoare le simți în aer sub forma mirosului de lavandă ce crește peste tot. Simți un echilibru în tot ceea ce te înconjoară: este și practic, rațional, masculin, dar și creativ, hrănitor, alinător, tipic feminin. Parca suntem într-un loc de început de civilizație, iar noi suntem parte dintr-o comunitate străveche, în comuniune cu natura. Ca să ne testeze creativitatea, Laurențiu ne-a dat fiecăruia câte o bucată de lut și am modelat după priceperea noastră figurine ce vor fi arse în cuptoarele lui speciale...
Cât timp am admirat, filosofat și modelat noi, încântați de locul acela, liderul nostru Florin ‘meșterea’ și el o operă de arta, niste paste bologneze foarte apreciate de noi, critici severi, operă de arta ce s-a dovedit a fi efemeră, atât de repede a dispărut din ceaunul imens unde a fost plăsmuită...
A urmat focul de tabără sub răsăritul de lună și imensitatea de stele. La StoneHub, până și focul e făcut cu artă străveche, în turnuri de bârne savant așezate, ca focul să ardă singur, cu eficiență maximă, sau în stil suedez, dintr-o singură buturugă crăpată cu meșteșug în așa fel încât să ardă fără întrerupere și să poți și găti pe acel foc, fără să ai nevoie de suport suplimentar. Artă, v-am spus...
Ce foc de tabără e acela, fără acorduri de chitare? Am cinstit și Ziua Națională cu niște cântece patriotice, dar ne-am și binedispus cu cântece de munte și mare de la cel mai mic la cel mai... experimentat. Cine nu cânta, mânca bezele pe bețe cioplite din livadă! Obosiți, dar fericiți, ne-am retras spre “casa’ noastră improvizată în școala din Cotu Văii. Pentru că unii dintre cercetași nu se lăsau învinși de Moș Ene, Eva le-a citit o poveste de noapte bună...iar ei au ațipit vegheați de luminițele de Craciun întinse prin toată clasa... Somn bun, Cercetași!
Trezirea de a doua zi nu s-a făcut cu trompeta, doar cu Imnul Cercetașilor: “dimineața-înviorare... sunt gata!”, cu oferirea unor volume din seria Cireșarii și a trebuit rapid să fim gata de micul dejun care a fost pregătit și servit în capela pe care preotul satului, Cristian Diaconu, ne-a oferit-o spre folosință. Tot dumnealui ne-a prezentat biserica și ne-a arătat portretele familiei regale de dinainte de era comunistă, ne-a dezvăluit secrete ale construcției unei biserici în care acustica să fie deosebită, iar predicile și cântările să fie potențate de ecou. Ne-am simțit foarte bine în lăcașul de cult, în cadrul acestui moment spiritual deosebit, îmbinat cu noțiuni de istorie națională și locală.
Încărcați de frumosul sufletesc, am pornit din nou alături de copiii din sat pe canaraua care acum ne întâmpina veselă și împrospătată. Sute de brândușe violet se așterneau la picioarele noastre. Într-o poiană ne-am regrupat și ne-am reamintit cum să folosim busola, să luăm azimutul și i-am învățat și pe noii noștri prieteni din Cotu Văii. Ne-am mai jucat ceva vesel și ne-am delectat cu niște mere grozave! Am continuat să urcăm până la punctul numit Belvedere care oferea o priveliște incredibilă asupra întregii văi. Acolo, cinci dintre colegii noștri au avut surpriza să fie primiți în rândul temerarilor, depunând promisiunea. A fost foarte emoționant pentru toți, nu numai pentru ei!
Am coborât veseli direct spre StoneHub unde... am zis să nu mai vorbim atât despre mâncare, dar grătarul de pui sfârâia, iar pâinea de casă cu coaja crocantă ne ademenea... Am mai amânat puțin momentul mesei mergând să vizităm bordeiul de care Adrian Grigorescu este atât de mândru și la care lucrează de când avea 16 ani, o adevărată minune tradițională de lut, lemn și piatră, cu o sobă de lut pe care se poate și dormi , așa cum o făceau strămoșii noștri. În niște cufere imense păstrau mere verzi și dulci printre paie, iar în altul era lavanda la uscat, ceea ce făcea ca aerul să fie parfumat, iar tot locul foarte primitor.
Abia apoi ne-am întors în sala de mese (adică atelierul de ceramică) și am dat iama printre bucatele de pe masă! Pâinea de casă a fost senzațională și nedeajuns pentru pofticioșii de noi, care am șters și vasele de grăsimea de la grătar! Fagurele de miere tăiat bucăți și apucat de mâini și mânuțe grăbite a reprezentat apogeul acestui festin.
Păcat că ne grăbeam să ajungem înapoi la școală de unde ne-am îmbarcat spre gara Mangalia, de-acolo tren și... înapoi spre casă.
Regretul cel mai mare? Că au fost numai două zile, dar atât de pline de momente unice, de trăiri, de împliniri. Vom reveni la Cotu Văii și sperăm numai că nu ne va aștepta din nou canaraua sufocată de gunoaie, iar oamenii vor fi învățat să respecte locul în care trăiesc.